Irina Tăbăranu - jurnalistă, cofondatoare a platformei media „Zona de Securitate”

Timp de trei decenii, status quo-ul din regiunea transnistreană a fost o formulă convenabilă pentru toate părțile implicate: Chișinău, Tiraspol, Rusia și Uniunea Europeană. A oferit stabilitate fără compromisuri politice reale, beneficii economice din ambele direcții și a permis evitarea unor decizii dificile, însă, în paralel, s-a produs o degradare continuă a normelor democratice și a nivelului de trai în regiune.

În primul rând, pentru Chișinău, această situație a însemnat posibilitatea de a amâna adoptarea unor decizii sensibile privind statutul regiunii, decizii care, indiferent de conținut, implică costuri politice majore. În același timp, a permis menținerea unei stabilități interne și a oferit răgaz pentru a aștepta un context geopolitic mai favorabil soluționării conflictului, cu costuri cât mai reduse.

Pentru Tiraspol, status quo-ul a însemnat menținerea unui sistem politic închis și consolidarea controlului elitelor locale. Acestea nu au fost nevoite să împartă puterea sau beneficiile nici cu Chișinăul, nici cu Moscova. Mai mult, regiunea a profitat de avantajele ambelor sisteme: resurse energetice ieftine, pe de o parte, și acces la piețe externe, pe de altă parte, fără a fi obligată să accepte reforme sau deschidere reală. Totul cu condiția de a rămâne în stare de amorțeală.

În cazul Uniunii Europene, actor interesat în stabilitate și principal partener al Chișinăului, status quo-ul a fost tolerat, chiar și în contextul unor probleme persistente privind respectarea drepturilor omului în regiune. În paralel, au fost oferite beneficii economice și sprijin pentru Chișinău, în ideea de a crea timp și condiții pentru identificarea unei soluții viabile de reintegrare.

În fine, pentru Moscova, regiunea transnistreană a rămas un instrument de influență și presiune politică, oferind pârghii suplimentare de control în raport cu Republica Moldova și asupra vectorului său de dezvoltare, precum și o „frână de siguranță” ce poate fi activată în momentul în care ar urmări destabilizarea regională.

Însă evoluțiile din ultimii ani sugerează că această formulă începe să se epuizeze. Contextul regional și internațional creează, tot mai clar, premisele ieșirii din această stare de stagnare, iar Chișinăul pare să fie, de această dată, într-o poziție mai favorabilă, inclusiv datorită sprijinului și deschiderii venite din partea Bruxelles-ului.

Deși așteptările societății sunt ca dorința de reintegrare să vină din interior, de la politicienii moldoveni, aceasta este, într-o anumită măsură, impulsionată de un alt proces major, cel al integrării europene.

Cel mai evident semnal că se scurge perioada status quo-ului este situația economică din regiunea transnistreană, care devine o preocupare mai mare decât dimensiunea de securitate care a dominat timp de trei decenii. Pe masa autorităților de la Chișinău și Bruxelles ar putea apărea dilema de a alege între a susține financiar regiunea sau a o lăsa în afara atât a procesului de integrare europeană, cât și a proceselor interne. Cea de-a doua opțiune ar genera costuri de securitate și politice majore pentru Chișinău, dificil de recuperat, inclusiv o schimbare a guvernării pe termen scurt, un scenariu pe care niciuna dintre părți nu și-l dorește.

Astfel, asumarea în comun a responsabilității pentru regiune devine cel mai realist scenariu în viitorul apropiat, însă unul care trebuie să ducă la demontarea regimului de la Tiraspol, deoarece coabitarea acestuia cu susținerea regiunii de către autoritățile constituționale nu este posibilă, deoarece va duce la slăbirea puterii de la Chișinău și a imaginii UE.

Aici va interveni Moscova, care înțelege că, mai devreme sau mai târziu, va pierde Tiraspolul și va încerca să transforme această pierdere în beneficii geopolitice. Negocierea asupra regiunii devine inevitabilă în momentul în care toate părțile vor înțelege că a venit momentul reintegrării, iar Kremlinul va încerca să nu rămână în poziția de perdant. Astfel, pentru Rusia ar putea veni momentul în care să-și dorească să obțină ceva în schimbul regiunii transnistrene: condiții mai bune în negocierile de pace cu Ucraina, scoaterea sancțiunilor, revenirea în organizațiile internaționale sau influență asupra unor decizii strategice, inclusiv cele legate de accesul în NATO pentru Kiev, Tbilisi, Erevan sau Chișinău.

Asta pentru că modelul clasic prin care a supraviețuit regiunea transnistreană nu mai funcționează și nu mai poate fi susținut nici măcar minimal de Kremlin, așa cum s-a întâmplat din 2025 până în prezent. Schema de aprovizionare cu gaz este pe punctul de a deveni nefuncțională, inclusiv prin intermediul companiilor din Ungaria sau Emiratele Arabe Unite. Aceasta a funcționat până acum tocmai pentru că status quo-ul a fost benefic tuturor. Chișinăul și UE au acceptat ca Rusia să suporte costurile unui volum minim de gaz prin Ungaria pentru a evita asumarea întreținerii directe a regimului, iar Moscova a suportat aceste costuri pentru a prelungi această stare până în momentul în care va avea nevoie de monedă de schimb.

Tiraspolul, în această ecuație, nu poate influența semnificativ evoluțiile, ci doar încearcă să tragă de timp, lucru evidențiat inclusiv în ultima rundă de negocieri în formatul 1+1.

A devenit clar că negocierile, în forma actuală, nu funcționează. Tiraspolul nu este dispus să negocieze, adică să facă compromisuri, iar Chișinăul continuă să bată la o ușă în spatele căreia nu există o intrare reală.

Totuși, se observă deja schimbări de comportament. Tiraspolul își menține pozițiile, deși în spate nu mai are resurse reale care să justifice lipsa de flexibilitate, dar preia din tehnicile de comunicare anterior adoptate de Chișinău. Mai exact, și-a schimbat publicul țintă: dacă în trecut acesta era orientat în principal spre interior și, ulterior, spre exterior, în prezent regimul comunică tot mai rar cu oamenii din regiune și își direcționează mesajele către ambasadele acreditate la Chișinău și organizațiile internaționale.

Pe fondul unei crize economice tot mai profunde și al sărăcirii populației, discursul public este mutat spre teme precum starea ecologică a Nistrului și necesitatea cooperării cu Chișinăul pe dimensiunea combaterii drogurilor.

Cel mai interesant este că, deși invocă frecvent problema poluării râului, în momentul în care au avut loc deversări de produse petroliere ca urmare a unor atacuri rusești în Ucraina, regimul a evitat să abordeze subiectul, revenind asupra lui doar după ce tema s-a epuizat în spațiul public. Scopul este de a sensibiliza opinia publică internațională cu privire la starea râului Nistru, inclusiv prin referiri la deversările de ape menajere de pe malul drept.

În acest fel, se încearcă atragerea atenției unor ambasade europene preocupate de problema mediului, în speranța că acestea vor exercita presiuni asupra Chișinăului pe dimensiuni tehnice, nu pe cele care țin de reintegrarea reală, precum introducerea TVA-ului, accizelor sau redirecționarea resurselor financiare către procese de democratizare a regiunii.

Această strategie le permite să mențină un flux constant de subiecte publice, evitând în același timp temele reale cu care se confruntă populația din stânga Nistrului: salarii plătite în două tranșe, lipsa locurilor de muncă, absența de peste zece ani a indexării pensiilor și a altor prestații sociale sau starea degradantă a spitalelor și instituțiilor sociale.

O altă problemă este nivelul prețurilor în regiune, care, deși nu include taxa pe valoare adăugată sau accizele pentru alcool și tutun, rămâne la același nivel cu cel de pe malul drept. Inclusiv combustibilul, care nu este accizat în regiune, are un preț practic identic cu cel de pe malul drept, unde accizele sunt incluse.

În paralel, sunt prezentate săptămânal rapoarte privind eficiența așa-numitelor organe de drept, care ar fi prevenit circulația drogurilor provenite de pe malul drept, fiind invocată constant lipsa cooperării cu Chișinăul. În același timp, astfel de mesaje au și rolul de a justifica existența posturilor ilegale de control, deși populația este afectată direct, fiind nevoită să suporte zilnic timpi de așteptare în trafic, atât dimineața, cât și seara.

Pentru publicul local, acest tip de discurs devine tot mai puțin convingător. Persoanele care nu-și pot achita facturile sau nu își mai pot permite același coș alimentar ca în urmă cu câteva luni nu pot fi convinse de necesitatea construirii unor instalații de tratare a apelor uzate sau de utilitatea cooperării pe dimensiuni tehnice, în timp ce problemele lor de bază rămân nerezolvate.

Totodată, Chișinăul a înțeles că dispune de un spațiu mai mare de manevră pentru a comunica direct cu populația din regiune și pentru a veni cu inițiative care ar putea avea deschidere locală. În ultimele luni au fost lansate astfel de inițiative, unele mai populiste, altele mai realist de implementat, însă tendința este deja conturată.

În timp, Guvernul ar putea ajunge la concluzia că nu mai este eficient să comunice cu reprezentanții regimului de la Tiraspol și că este necesar să identifice căi mai creative de a ajunge direct la populație, ocolind formatele de negociere care, în prezent, mimează mai degrabă un dialog decât produc rezultate concrete.

În același timp, Tiraspolul încearcă să exploateze nemulțumirile existente pe malul drept și să intervină în agenda internă. În premieră, pretinsul ministru de externe din regiune a comentat un caz din Chișinău, legat de un dosar de droguri, un subiect sensibil pentru societatea de pe malul drept.

Acesta a invocat din nou lipsa cooperării dintre structurile de la Tiraspol și organele de drept din Chișinău. Raționamentul din spatele acestei strategii poate fi și unul de perspectivă: pregătirea terenului pentru perioada post-reintegrare și încercarea de a evita consecințele legate de abuzurile comise față de populația din regiune.

O eventuală cooperare pe dimensiuni aparent tehnice și lipsite de conotații politice ar putea legitima acțiunile acelorași milițieni, procurori sau judecători implicați în cazuri de abuz și încălcări ale drepturilor omului. Într-un astfel de scenariu, ar putea fi invocată competența acestor instituții în anumite domenii, precum combaterea drogurilor, pentru a dilua responsabilitatea în alte cazuri, precum privarea ilegală de libertate sau condamnările motivate politic.

Este, în esență, o capcană întinsă Chișinăului, care poate fi evitată, indiferent de presiunea mediatică sau de numărul de subiecte generate pe această temă.

În paralel, lipsa rezultatelor pe plan intern și scăderea nivelului de trai determină regimul de la Tiraspol să consolideze imaginea unui inamic extern. În absența unor soluții reale pentru problemele economice și sociale, discursul public este mutat deliberat spre simboluri și teme care pot genera mobilizare.

În lipsa unor repere autentice, acestea sunt construite artificial, iar percepția de amenințare externă este intensificată pentru a susține ideea de unitate și rezistență, în încercarea de a transforma dificultățile interne într-un test colectiv care, în final, ar trebui să „întărească” societatea.

În acest context, se observă tot mai clar eforturile de a construi o identitate separată, așa-numitul „popor transnistrean”. În ultimul an, această direcție a fost consolidată inclusiv prin instrumente moderne de propagandă, precum producții realizate cu ajutorul inteligenței artificiale, care prezintă o imagine artificială a unei comunități unitare, formată din diverse grupuri etnice din regiune.

Acest tip de narativ presupune o rescriere selectivă a trecutului: sunt eliminate sau ignorate legăturile istorice comune dintre cele două maluri ale Nistrului. Lipsesc referințe esențiale, precum apartenența orașului Tighina la spațiul basarabean sau rolul lui Ștefan cel Mare în întemeierea cetății Tighina. 

În acest fel, regimul creează din timp condițiile, în interesul Moscovei mai mult, pentru ca, în eventualitatea unei reintegrări, aceasta să întâmpine rezistență din partea populației. Diferențele de percepție, simboluri și repere identitare sunt cultivate deliberat, astfel încât conviețuirea ulterioară să fie inevitabil tensionată și fragilă.

Status quo-ul în regiunea transnistreană este pe cale să se încheie, nu pentru că autoritățile de la Chișinău își doresc acest lucru, ci pentru că mecanismele care l-au susținut timp de trei decenii nu mai funcționează. Criza economică, limitarea resurselor externe și schimbarea contextului regional transformă această formulă dintr-un compromis convenabil într-o problemă care nu mai poate fi ignorată.

În acest context, Chișinăul nu mai are luxul de a amâna. Pentru prima dată, nu doar contextul extern, ci și realitățile interne din regiune creează acea fereastră de oportunitate pentru schimbare.

Întrebarea nu mai este dacă status quo-ul va dispărea, ci cum va fi gestionat acest proces: dacă va duce la o reintegrare controlată sau la o acumulare de tensiuni care vor face acest proces mult mai costisitor.

Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția mișcării civice Inițiativa Europeană.