Articol analitic semnat de Natalia Suceveanu, doctor în drept, conferențiar universitar și șef al Centrului de Armonizare a Legislației, cu peste două decenii de activitate didactică, academică și în funcții publice, specializată în dreptul Uniunii Europene, procesul de integrare europeană și armonizarea legislației naționale cu acquis-ul UE.

Introducere

Republica Moldova se află într-un moment de cotitură istorică. Deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, după obținerea statutului de țară candidată în 2022, marchează trecerea de la faza angajamentelor politice la etapa transformărilor ireversibile. Această nouă etapă impune o reașezare strategică a arhitecturii instituționale naționale, în care Parlamentul trebuie să își asume un rol central. Constituirea Comisiei parlamentare pentru Integrare Europeană în legislatura 2025–2029 reprezintă exact un asemenea răspuns instituțional la noile cerințe strategice. Această comisie dedicată vine să corecteze un deficit vechi de implicare parlamentară și să pună forul reprezentativ în postura de motor al procesului de aderare, nu doar de spectator.

De la viziune la realitate: 2012 vs. 2025

Necesitatea unei implicări mai mari a legislativului în parcursul european al țării nu este o idee nouă. Încă din 2012, în analiza „Parlamentul Republicii Moldova se ‘integrează’ în Uniunea Europeană!?”, am subliniat caracterul marginal pe care Parlamentul îl avea în procesul integrării: forul legislativ nu participa la formularea pozițiilor naționale în domeniul afacerilor europene, fiind mai degrabă informat post-factum de către Guvern, fără un mecanism formal de consultare. Relația dintre Guvern și Parlament în coordonarea integrării nu era formalizată juridic, ceea ce făcea ca Executivul, practic singurul gestionând agenda europeană să aibă un mandat politic supradimensionat, în timp ce rolul de reprezentare al Parlamentului era pus sub semnul întrebării. Constatările de atunci evidențiau că procesul de integrare nu poate fi administrat durabil doar de ramura executivă, fără implicarea structurii reprezentative a societății. Negocierile și armonizarea legislației sunt în mod natural responsabilitatea Guvernului, însă pozițiile prezentate de acesta trebuie să se sprijine pe o susținere cât mai largă din partea Parlamentului. Cu alte cuvinte, era și rămâne în continuare esențial ca Parlamentul să fie consultat și informat regulat, ideal înainte și după fiecare rundă de negocieri, astfel încât voința populară, exprimată prin deputați, să legitimeze și să ghideze poziția guvernamentală. Doar o implicare activă a Legislativului poate crea premisele pentru implementarea eficientă a reformelor asumate și pentru o legătură democratică mai strânsă cu cetățenii pe tema integrării.

În consecință, în 2012 am pledat pentru soluții concrete. Recomandarea centrală a fost crearea unei comisii parlamentare distincte dedicată afacerilor europene, care să preia coordonarea internă a acestui domeniu. O asemenea comisie, reunind deputați specializați din diverse comisii de profil și sprijinită de un aparat tehnic propriu ar fi permis Parlamentului să își dezvolte capacitatea instituțională și să joace un rol mult mai important în coordonarea procesului de integrare. Sugeram, de fapt, depășirea unui aranjament suboptimal în care Comisia pentru politică externă și integrare europeană acoperea prea multe domenii eterogene, în favoarea unui model ce asigură atenție specializată și continuitate parlamentară pentru chestiunile legate de integrare europeană.

Astăzi, după mai bine de un deceniu, această viziune devine în sfârșit realitate. Din 2012 și până acum, contextul s-a schimbat radical: Republica Moldova a semnat și implementat Acordul de Asociere, iar din 2022 este oficial candidată la aderare. Cu toate acestea, a durat peste zece ani pentru ca Parlamentul să își ajusteze structura internă conform celor propuse atunci. Chiar și după obținerea statutului de candidat, reorganizarea legislativului în vederea integrării s-a lăsatașteptată, semn că inerția instituțională și probabil calculele politice interne au întârziat un pas necesar. Rapoartele recente ale Comisiei Europene au scos și ele în evidență importanța consolidării cadrului democratic și a cooperării politice pe drumul integrării. De exemplu, în Raportul de extindere pe 2023, Comisia nota că Parlamentul Republicii Moldova a avut un rol major în promovarea reformelor legate de aderare, dar sublinia și nevoia de mai multă transparență și de o mai bună cooperare cu opoziția și societatea civilă în procesul decizional. Sugerând accelerarea reformei Regulamentului parlamentului și intensificarea dialogului politic, Comisia transmitea clar că succesul integrării depinde nu doar de legi adoptate rapid, ci și de calitatea procesului democratic. Abia în această nouă legislatură Parlamentul a răspuns acestor așteptări prin operaționalizarea mult-doritei Comisii pentru Integrare Europeană. Astfel, ceea ce în 2012 era o opțiune teoretică a devenit astăzi un imperativ strategic și o realitate instituțională menită să ofere coerență parcursului european.

Crearea Comisiei pentru Integrare Europeană în legislatura 2025–2029

Comisia parlamentară pentru integrare europeană pornește cu atribuții tradiționale cunoscute din experiența altor state candidate sau membre UE. În mod schematic, ele pot fi văzute astfel:

• Monitorizarea procesului de aderare: control parlamentar asupra implementării Programului Național de Aderare, implicarea în definirea pozițiilor de negociere ale țării  astfel încât demersurile executive să fie transparente și sprijinite politic;
• Armonizarea legislativă: coordonarea transpunerii acquis-ului în legislația națională, cu avizarea proiectelor de lege cu relevanță europeană;
• Supravegherea fondurilor europene: verificarea utilizării resurselor preaderare, pentru a asigura eficiența și legalitatea investițiilor în reforme;
• Comunicare și dialog societal: promovarea unui dialog public inclusiv despre procesul de aderare, examinare și soluționarea petițiilor cetățenilor legate de integrare și creșterea gradului de informare a societății.

Aceste funcții, deși relevante, reprezintă doar punctul de pornire. Comisia nu trebuie să fie un simplu filtru tehnic pentru adoptarea legilor, ci o platformă strategică cu dublă vocație: guvernamental-tehnică și democratică. Pe de o parte, ea preia expertiza și sarcinile de coordonare, însă, mai presus de toate, trebuie să asigure coerența și integritateaîntregului program de reforme. Astfel, Comisia acționează ca un gardian al compatibilității și al consecvenței proiectelor legislative necesare pentru avansarea negocierilor. Ea verifică ca fiecare proiect de lege ori etapă de negociere să fie în acord nu doar cu rigorile tehnice ale acquis-ului, ci și cu viziunea de ansamblu asupra parcursului european.

Dincolo de atribuții: către un rol strategic și proactiv

Pentru ca această Comisie parlamentară să își atingă cu adevărat scopul, rolul ei trebuie extins dincolo de inventarul atribuțiilor tradiționale. În viziunea mea, Comisia pentru Integrare Europeană ar trebui să devină creierul strategic al aderării: un for care anticipează provocările, generează idei și soluții, formulează linii politice de acțiune și coagulează consensul național în jurul obiectivului european.

În primul rând, Comisia trebuie să fie o platformă de reflecție democratică. Asta înseamnă că nu se va rezuma la a examina pasiv proiectele de lege venite de la Guvern, ci va iniția dezbateri asupra orientărilor majore ale integrării: de la ritmul și secvențierea reformelor, până la modul în care politicile europene se implementeaza la nivel central și local. Astfel, Parlamentul devine nu doar un legislator care bifează transpunerea acquis-ului, ci un actor care gândește direcția în care se îndreaptă țara prin aderare.

Un al doilea aspect ține de amplificarea participării și dialogului. Comisia ar trebui să funcționeze ca un canal de legătură între Guvern, Parlament și Societate în chestiunile integrării. Aderarea nu trebuie să rămână percepută drept un exercițiu tehnocratic, rezervat experților, ci transformată într-un proiect de țară dezbătut și înțeles de populație. Organizarea periodică de consultări publice, dezbateri, conferințe tematice sub egida Comisiei poate crește transparența procesului și încrederea publicului. În același timp, Comisia poate culege feedback din partea mediului de afaceri, a sindicatelor, patronatelor, a comunității academice cu privire la impactul viitoarelor norme europene, integrând aceste perspective în pozițiile oficiale. Dialogul incluziv devine astfel o parte integrantă a procesului legislativ pe subiecte europene. Comisia trebuie să devină garantul unei dezbateri pluraliste asupra politicilor de aderare. Asta implică să se asigure că vocea opoziției este auzită și luată în considerare în formularea pozițiilor naționale, că eventualele rezerve sau puncte de vedere alternative sunt discutate și, dacă sunt legitime, vor fi integrate în strategia generală. Numai astfel se poate vorbi de un proces de integrare sustenabil din punct de vedere politic, care să nu depindă de un singur partid sau ciclu electoral.

Un alt palier esențial al misiunii strategice pe care Comisia pentru Integrare Europeană ar trebui să și-o asume va fi asigurarea coerenței legislative în raport cu angajamentele europene. Comisia nu va dubla rolul comisiilor de specialitate, ci va acționa ca un filtru de conformitate și, mai mult, ca gardian al integrității proiectelor importante pentru procesul de aderare. Ea va trebui să vegheze ca esența europeană a inițiativelor să fie păstrată de la redactarea tehnică până la aprobarea politică.

În această arhitectură, Guvernul va elabora proiectele de lege, le va coordona cu instituțiile europene și le va transmite Parlamentului. Comisia pentru Integrare Europeană ar trebui să intervină într-un moment-cheie: să verifice compatibilitatea cu acquis-ul înainte ca proiectele să ajungă în comisiile de fond. Dezbaterea de substanță va avea loc acolo, însă Comisia va trebui să rămână actorul care asigură că amendamentele nu compromit conformitatea convenită cu partenerii europeni.

Această delimitare clară de funcții nu va reprezenta doar o chestiune procedurală, ci va deveni fundamentul unei arhitecturi instituționale funcționale. În această formulă, Comisia va contribui decisiv la definirea unui traseu legislativ stabil, previzibil și credibil, transformând integrarea europeană dintr-un angajament politic într-un proces instituționalizat și sustenabil.

Nu în ultimul rând, Comisia va avea și responsabilitatea de a corecta deficitul de comunicare publică privind integrarea europeană. Temele legate de UE au fost adesea percepute fie ca prea tehnice, fie tratate superficial și excesiv politic în spațiul public. Comisia poate schimba această stare de fapt prin asumarea unui rol de comunicator, explicând populației, într-un limbaj accesibil, ce presupun reformele adoptate, care sunt beneficiile și costurile aderării, cum vor fi afectați diferiții actori socio-economici. Un cetățean informat și un mediu de afaceri pregătit vor fi mult mai receptivi și cooperanți în implementarea acestor schimbări. Așadar, viziunea strategică a Comisiei trebuie să includă și dimensiunea societală, nu doar pe cea instituțională.

Lecții europene și valoarea unui cadru adaptat

Experiența unor state care au parcurs cu succes drumul aderării demonstrează valoarea unui cadru parlamentar activ, credibil și incluziv. Fiecare și-a definit propriul model, dar toate au extins rolul Parlamentului dincolo de procedură, către viziune, responsabilitate colectivă și consens politic.

Slovenia este un exemplu convingător de asumare parlamentară timpurie și coerentă. Încă din anii ’90, integrarea a fost tratată drept un obiectiv național. Pactul politic semnat între partidele parlamentare a garantat stabilitate, iar Comisia pentru Afaceri Europene, creată încă din 1996 a devenit centrul decizional în materie de integrare. Pozițiile de negociere cu UE erau supuse aprobării prealabile în Parlament, inclusiv cu dreptul de amendare. Acest aranjament a asigurat coerență instituțională și continuitate politică, iar la momentul aderării Slovenia era deja pregătită instituțional să funcționeze ca stat membru.

Croația oferă un exemplu elocvent de inovație instituțională în arhitectura aderării. În perioada negocierilor, au coexistat două structuri complementare: Comitetul Național pentru Monitorizarea Negocierilor de Aderare, organ temporar creat special pentru această etapă și Comisia parlamentară pentru integrare europeană (astăzi Comisia pentru afaceri europene), ambele funcționând în logica unui parteneriat interinstituțional real.

Comitetul Național era o structură largă, constituită pe lângă Parlament, care reunea guvernarea și opoziția, președinția, patronatele, sindicatele și experți din mediul academic și economic. Președintele acestui comitet provenea chiar din opoziție, fapt posibil într-un context politic în care întreaga clasă politică susținea consensual integrarea europeană. Toți membrii aveau acces egal la informații, iar deciziile se luau prin consens, oferind fiecărui actor un drept de veto de facto asupra mandatelor de negociere. Deși un astfel de aranjament implică riscuri de blocaj, Croația a demonstrat că, în prezența unei voințe politice comune, acest format poate funcționa eficient și responsabil.

În paralel, Comisia parlamentară pentru integrare europeană a fost concepută astfel încât să asigure sinergia instituțională. Toți președinții comisiilor de specialitate făceau parte din componența sa, ceea ce a permis o coordonare coerentă a legislației europene în toate domeniile. Această arhitectură dublă a facilitat alinierea pozițiilor între Guvern, Parlament și societate și a creat premisele pentru un proces de aderare transparent, stabil și cu largă susținere democratică.

Am ales aceste două exemple pentru că oferă lecții relevante: Slovenia subliniază importanța ancorării parlamentare timpurii și a clarității procedurale, iar Croația arată cum o arhitectură consensuală, chiar complexă, poate consolida legitimitatea și încrederea. Niciunul nu trebuie copiat integral, dar ambele confirmă că implicarea strategică a Parlamentului este un factor critic în reușita procesului de aderare.

Pentru Republica Moldova, noua Comisie pentru Integrare Europeană oferă oportunitatea de a crea un model propriu nu de comisie parlamentară clasică, ci de structură pivot în echilibrul instituțional, capabilă să combine controlul exigent cu deschiderea politică, și să devină expresia unei viziuni de integrare sustenabilă.

Provocări și viziune pe termen lung 

Pentru a-și juca cu adevărat rolul strategic, Comisia trebuie să depășească un pericol imediat: cel al rutinei procedurale. Dacă va rămâne un simplu organ consultativ fragmentar, eforturile parlamentului vor fi subminate. În schimb, principala provocare este de a transforma această structură într-un motor al procesului de reforme. Unul dintre cele mai importante aspecte ale rolului strategic al Comisiei pentru Integrare Europeană ține de asigurarea continuității și coerenței pe termen lung a parcursului european, indiferent de schimbările politice interne. Integrarea europeană nu se va finaliza într-un singur ciclu electoral; este un proiect de durată, care cere perseverență și stabilitate a direcției. De aceea, Comisia parlamentară trebuie să devină garantul intern al acestui curs pro-european, menținând atenția decidenților concentrată asupra obiectivului final și prevenind deraieri sau întârzieri nejustificate.

Una dintre cele mai subtile, dar decisive provocări strategice pentru Comisia pentru Integrare Europeană va fi aceea de a contribui la construcția unor mecanisme care nu doar să funcționeze pe durata negocierilor, ci să reziste și după încheierea acestora. Arhitectura instituțională care susține procesul de aderare trebuie concepută cu un orizont de durabilitate, nu ca o soluție tranzitorie, ci ca o infrastructură pentru statutul de stat membru.

Aceasta înseamnă că rolul Comisiei nu se va încheia odată cu semnarea tratatului de aderare. Dimpotrivă, ea va trebui să vegheze la menținerea standardelor adoptate și implementate, să contribuie la prevenirea fragmentării instituționale și să asigure coerența politică a parcursului european inclusiv în etapa post-aderare. Modificarea sau slăbirea mecanismelor care astăzi ne aduc mai aproape de UE ar putea conduce, pe termen mediu, la pierderea credibilității în fața partenerilor europeni, la regres în alinierea legislativă, instabilitate normativă sau, în scenariile cele mai sensibile, la declanșarea unor proceduri de corecție sau sancțiuni.

Din acest motiv, Comisia parlamentară ar trebui să-și definească, încă de pe acum, un mandat extins, strategic și orientat spre continuitate. Ea va avea responsabilitatea de a păstra viu proiectul european în faza post-aderare, consolidând nu doar capacitatea legislativă, ci și cultura instituțională a apartenenței la Uniune. Provocarea nu va fi doar să ajungem în UE, ci să rămânem acolo ca stat funcțional, stabil și credibil. Iar Comisia parlamentară pentru integrare va fi una dintre garanțiile acestui angajament pe termen lung.

Concluzii

În concluzie, Republica Moldova se află în fața unei provocări și oportunități generaționale. Drumul către Uniunea Europeană, accelerat de obținerea statutului de candidat și de perspectivele deschiderii negocierilor, reclamă nu doar eforturi tehnice, ci și maturizare instituțională. Parlamentul, ca expresie a suveranității poporului, nu mai putea rămâne un actor de plan secund. Înființarea Comisiei parlamentare pentru Integrare Europeană în actuala legislatură vine târziu, dar vine la momentul critic potrivit, exact când țara are nevoie de unitate de voință, claritate de direcție și control democratic sporit în procesul de aderare.

Rămâne ca această structură să fie valorificată la maximum. Un simplu exercițiu de cosmetizare instituțională nu va fi suficient. Dacă noua Comisie se va mulțumi să avizeze proiecte de lege cu relevanță europeană, fără îndoială că impactul ei va fi minor. În schimb, dacă va îmbrățișa rolul ambițios descris mai sus, de motor strategic, forum de consens și gardian al integrării corecte atunci contribuția sa poate fi decisivă. Parlamentul, prin Comisia de Integrare, are șansa de a-și reconfirma menirea de for suprem al reprezentării naționale, asumându-și direcția strategică și responsabilitatea pe termen lung a parcursului european.

Privind înapoi la analiza formulată în 2012, e limpede că lipsa unei structuri parlamentare dedicate a fost o slăbiciune reală. Crearea Comisiei pentru Integrare Europeană corectează, în sfârșit, această omisiune și oferă Parlamentului șansa de a-și asuma un rol strategic în procesul de aderare.

Dacă această comisie va fi valorificată cu viziune și consecvență, integrarea europeană poate deveni un proiect al întregii societăți, nu doar o agendă guvernamentală. Iar când Republica Moldova va deveni stat membru, va fi limpede că acest drum a fost construit și susținut de instituția care exprimă voința cetățenilor – Parlamentul.