Robert Lupițu, Redactor-șef CaleaEuropeană.ro, Analist în relații internaționale

În ultimii ani, extinderea Uniunii Europene a fost prezentată așa cum este ea - o investiție geopolitică și una dintre cele mai de succes politici din istoria UE. La mai bine de un deceniu de la ultima extindere, această politică înfățișată publicului într-un veșmânt tehnic și birocratic - clustere și capitole de negociere, reforme, jaloane, rapoarte de progres - a căpătat o nouă miză, recunoscută unanim la cel mai înalt nivel al deciziilor politice europene. Această miză depășește inclusiv sensul atribuit acestei construcții - bunăstare și prosperitate - și implică o întoarcere la originile fondatoare: asigurarea păcii pe continentul european.

În cazul Republicii Moldova, miza depășește cu mult logica birocratică a alinierii legislative și a respectării complexului acquis european. Pentru o țară neutră din punct de vedere constituțional, dar care printr-o majoritate democratică aflată sub presiunea tentativelor de interferență externă a decis să înscrie obiectivul integrării europene în Constituție, aderarea la Uniunea Europeană este, în esență, un proiect geopolitic și de securitate.

De asemenea, destinația europeană a Chișinăului poate deveni momentul în care Uniunea Europeană își asumă explicit rolul de actor de securitate în vecinătatea sa estică. De ce? Pentru că Republica Moldova nu este doar un stat candidat. Este frontiera directă dintre spațiul integrării europene și zona de confruntare strategică cu Federația Rusă. Din această perspectivă, procesul de aderare nu este doar o politică de extindere, ci o investiție în stabilitate regională, descurajare și protecție.

Cu majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene deja parte a NATO, Republica Moldova se distinge într-un stat candidat nealiniat militar care își caută și siguranța și supraviețuirea în interiorul familiei europene.

Protejarea logicii economice a bunăstării și prosperității cu o umbrelă a securității

Dincolo de reconcilierea franco-germană și reconstrucția postbelică a unei Europe care se războise cu ea însăși, Uniunea Europeană a fost construită, în mod tradițional, ca un proiect economic și normativ. Piață unică, reguli comune, politici comune, stat de drept, convergență economică, coeziune socială, economică și teritorială.

Dimensiunea de securitate a fost mult timp secundară, în umbra NATO și a garanțiilor americane. Mărturia acestei aserțiuni este însăși extinderea de tip “Big Bang” din prima jumătate a anilor 2000, unde, cu excepția Ciprului și a Maltei, toate țările care au aderat la UE au devenit mai întâi state membre ale Alianței Nord-Atlantice.

Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a schimbat însă paradigma. Descălecarea celei de-a doua administrații Trump în arena internațională a accelerat sentimentul de urgență. Și nu numai atât. Crizele sunt periculoase, dar oferă și culoare de oportunitate.

Marile extinderi ale NATO și ale Uniunii Europene s-au pecetluit în ultimul ceas premergător celebrului discurs din 2007 al președintelui rus Vladimir Putin pe scena Conferinței de Securitate de la München, când liderul de la Kremlin a denunțat ordinea internațională liberală garantată de SUA, NATO și Europa unită. Au urmat războiul din Georgia din 2008, anexarea ilegală a peninsulei Crimeea și destabilizarea estului Ucrainei în 2014 și invazia la scară asupra Ucrainei din zorii lui 24 februarie 2022. Toate acestea au avut un precursor care inspiră logica rusă a sferelor de influență: conflictul de pe Nistru și întreținerea sa prelungită.

Un culoar de oportunitate se manifestă și acum. Aderarea Republicii Moldova poate reprezenta pasul prin care Uniunea Europeană își consolidează propria identitate strategică. Nu prin militarizare directă, ci prin integrarea unui stat vulnerabil într-un cadru politic, economic și instituțional care îi oferă reziliență și protecție.

Sub acest aspect, extinderea UE nu trebuie privită ca un exercițiu de solidaritate, ci o formă de ancorare strategică. În cazul Chișinăului, aderarea înseamnă simultan patru beneficii:

- reducerea drastică a vulnerabilității față de presiunea energetică;

- consolidarea instituțiilor democratice în fața ingerințelor externe;

- integrarea într-un spațiu economic care diminuează dependențele toxice și oferă accesul la fonduri de dezvoltare fără egal în istoria țării;

- un cadru politic care descurajează destabilizarea, atât din interior, cât și din exterior (reziliență).

Într-un sens larg, aderarea Republicii Moldova ar transmite un semnal că frontierele Uniunii Europene nu sunt doar un contur îngroșat pe hartă, ci zone de responsabilitate strategică, unde UE își construiește o adevărată centură de stabilitate și securitate, din interior.

Republica Moldova – catalizator pentru redefinirea UE

Dacă Uniunea Europeană își asumă pe deplin integrarea Republicii Moldova, aceasta va trebui să își consolideze propriile mecanisme de reacție la crize într-un răstimp în care tot mai mulți lideri din UE își amintesc că Tratatul de la Lisabona care guvernează construcția instituțională europeană conține o clauză de securitate și apărare reciprocă similară articolului 5 din Tratatul NATO.

Aceasta este abia o ultimă instanță, căci UE posedă o paletă largă de instrumente - de la fonduri de urgență, mecanisme de protecție, regimuri de sancțiuni, bazooka comercială, actul unic privind serviciile digitale - care atenuează orice încercări de destabilizare a unui stat membru. 

O eventuală destabilizare a Chișinăului, fie prin presiuni energetice, fie prin ingerințe politice sau atacuri hibride, ar deveni automat o problemă europeană.

Din momentul asumării extinderii ca proiect geopolitic, liderii europeni au recunoscut că acest proces de lărgire a Uniunii trebuie desfășurat în paralel cu un proces intern de reflecție și de reformă a Uniunii Europene, având în vedere carențele interne și erodarea apărute în timp din funcționarea într-o Uniune în 27 de state membre. De la revizuirea dreptului de veto în politică externă și de securitate comună și în politică fiscală la arhitectura bugetului multianual și așa mai departe.

De aceea, sunt cel puțin trei dimensiuni transformatoare ce trebuie avute în vedere în interiorul UE printr-o aderare a Republicii Moldova: dezvoltarea politicilor comune de apărare, interconectare energetică și finanțarea infrastructurii strategice în estul Uniunii.

De la (macro) strategic la (micro) tehnic

Accepțiunea strategică și mizele geopolitice sunt un avocat puternic, dar nu suficient. Ele sunt steroizii, pe când traseul prin care Republica Moldova va ajunge un stat membru al Uniunii Europene reprezintă creșterea și evoluția organică.

Procesul de aderare presupune în mod limpede parcurgerea etapelor clasice - screening-ul legislației și evaluarea compatibilității cu acquis-ul european, deschiderea capitolelor de negociere, implementarea reformelor și închiderea capitolelor și semnarea tratatului de aderare și ratificarea acestuia de către toate statele membre.

În cazul Republicii Moldova, fiecare etapă are și o dimensiune de securitate. Reforma justiției, de exemplu, nu este doar o condiționalitate tehnică, ci o veritabilă edificare a mecanismelor de luptă anticorupție și de apărare a statului de drept pentru a reduce influența oligarhică și a canalelor prin care pot fi exercitate presiuni și ingerințe externe.

Avantajele de care se bucură Republica Moldova în sfera negocierilor tehnice - experiența României, un acquis european deja omologat în limba română și dimensiunea unei țări mici mai ușor de integrate - sunt benefice, dar nu pot reprezenta un substitut pentru un proces rapid de aderare. De ce? Pentru că extinderea Uniunii Europene a fost asumată de liderii statelor membre și de instituțiile UE drept rezultat al unui proces bazat pe merite.

De aceea, pedala constantă a reformei, integrarea factuală prin proiecte de tip zona europeană de roaming, participarea la mecanismul european de protecție civilă și o diplomație de salon și un culise de 360 de grade nu trebuie slăbite, ci amplificate. Ușa de oportunitate politică ar putea deveni îngustă, iar forța de propulsie nu poate fi dominant politică, ci trebuie să fie și capabilă tehnic.

Scenariile posibile

Puterea de la Chișinău și-a asumat ca obiectiv politic semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană în anul 2028. Un astfel de deznodământ ar deschide calea spre ultima etapă, respectiv ratificarea acestui tratat de toate statele membre, un proces care de regulă durează până la doi ani.

Anul 2028 coincide cu ultimul an al celui de-al doilea și ultim mandat prezidențial al Maiei Sandu și pregătește anul electoral parlamentar, deopotrivă european și moldovean, 2029.

Realitatea din teren este însă una care invită la prudență și reclamă acuitate strategică pentru a accelera la momentul potrivit. Republica Moldova a devenit stat candidat la aderare și a obținut decizia deschiderii negocierilor de aderare la pachet cu Ucraina, dar și, la fel de important ca nuanță, grație contextului în care țara vecină apără libertatea și democrația de la frontiera estică a UE. În timp ce procesul tehnic de aliniere a legislației naționale la standardele europene se desfășoară, acestuia îi lipsește decizia politică a lansării tratativelor pe clustere și capitole din cauza veto-ului Ungariei în ceea ce privește Ucraina.

În același timp, mai multe state candidate din Balcanii de Vest își așteaptă de mult rândul, iar unele sunt într-un stadiu avansat al tratativelor. Nu în ultimul rând, o democrație consolidată precum Islanda, care participă deja la circuitul spațiului economic european, ia în calcul un referendum pentru reluarea negocierilor de aderare la UE.

Privind realist, există trei scenarii de lucru.

1. Scenariul optimist – aderare accelerată

În acest scenariu, reformele avansează, este identificată și acceptată o soluție privind regiunea separatistă transnistreană, negocierile se desfășoară rapid, iar Republica Moldova devine stat membru în următorii ani. Pe fond, acesta este și mesajul președintei Maia Sandu în ultimul său discurs din plenul Parlamentului European, acela că nu toate statele membre care au aderat la UE de-a lungul vremii erau democrații consolidate la momentul intrării în UE. De altfel, această viziune operează o distincție clară între aderare și integrare în UE, în care prima este punctul de cotitură, iar cea de-a doua deschide un proces de lungă durată pe care fiecare țară membră în parte încă îl experimentează, în ritmuri și intensități diferite.

Acest scenariu ar presupune bifarea a cel puțin una din următoarele două aserțiuni: decuplarea de Ucraina și/ sau înlăturarea veto-ului Ungariei cu privire la Ucraina, cu cea din urmă opțiune fiind așteptate noi semnale după alegerile legislative maghiare din 12 aprilie, care vor decide viitorul politic al premierului ungar Viktor Orban.

2. Scenariul intermediar – integrare graduală înainte de aderare

În lumina unui ritm temporizat de lipsa unei decizii politice europene, Chișinăul ar putea continua să lucreze cu instituțiile UE pentru armonizarea anticipativă a legislației și ar putea beneficia de integrare progresivă în piața unică, acces extins la fonduri europene și participare la politici comune, chiar înainte de aderarea formală.

Acest model ar aduce Republica Moldova mai aproape de statutul de țară membră de facto a UE, fără a fi de jure stat membru.

3. Scenariul complicat – blocaje politice sau presiuni externe

În ciuda unei majorități absolute pro-europene reconfirmate printr-un triplu vot (prezidențiale 2024, referendum 2024 și parlamentare 2025), reformele autorităților de la Chișinău ar putea întâmpina dificultăți, separatismul transnistrean ar rămâne o piatră de moară decisivă, contextul geopolitic local și mai larg s-ar putea deteriora, iar prizonieratul veto-ului din partea unui stat membru al UE este oricând un risc.

În acest caz, Uniunea ar fi pusă în fața unei alegeri: își asumă un rol mai ferm sau acceptă menținerea unei zone gri la granița sa estică.

Unirea cu România – un calcul geopolitic?

În dezbaterea publică apare tot frecvent tema unirii cu România, cu președinta Maia Sandu afirmând în repetate rânduri că viitorul Republicii Moldova trebuie decis democratic de cetățeni și că obiectivul strategic actual este integrarea europeană. 

Ea a subliniat că orice discuție privind unirea trebuie să reflecte voința majorității și să se desfășoare în mod democratic, dar acest lucru are o triplă semnificație. Pe de o parte, reafirmă respectul pentru suveranitatea Republicii Moldova. Pe de altă parte, transmite că integrarea europeană este proiectul concret, imediat și realist. Primele două presupun intrarea în marea familie europeană pe covorul roșu, cu un loc la masă distinct alături de frații și surorile de pe malul vestic al Prutului. Cea de-a treia accepțiune este o ușă alternativă semnalată ca opțiune potențială dacă prima cale nu se concretizează sau își pierde din tracțiune politică și geopolitică.

Unirea cu România, care de facto se produce prin fiecare proiect bilateral concretizat, rămâne un scenariu teoretic posibil, dar nu reprezintă în prezent politica oficială a statului. În plus, aderarea la Uniunea Europeană ar reduce dramatic miza geopolitică a unei asemenea opțiuni: într-o Europă integrată, frontierele devin mai puțin relevante din punct de vedere economic și politic.

Extinderea ca investiție strategică

Pentru Uniunea Europeană, costurile financiare ale extinderii sunt reale, chiar dacă Republica Moldova este un stat mai ușor de așezat la masă. De aceea, în cazul viziunii europene de integrare a Chișinăului trebuie construită în continuare percepția costurilor mult mai mari ale non-extinderii. Instabilitatea și acțiunile de destabilizare via influența rusă, crizele – toate acestea ar avea consecințe directe asupra statelor membre.

Prin urmare, integrarea Republicii Moldova nu trebuie privită ca o concesie, ci ca o investiție în securitatea colectivă prin care UE va demonstra că poate transforma vecinătatea vulnerabilă într-un spațiu de stabilitate și își va redefini concret rolul - dintr-un proiect predominant economic într-o veritabilă umbrelă de securitate pentru continentul european.

La scara relevanței sale, Republica Moldova întruchipează o bornă cu două sensuri pentru Uniunea Europeană: probarea sau infirmarea maturității geopolitice europene. 

Opiniile exprimate aparțin autorului și nu reflectă în mod necesar poziția mișcării civice Inițiativa Europeană.